Asociaţia Tottoro

Lansarea proiectului „Snoezelen, o abordare inovatoare”

Începând cu 15 iulie 2013 Asociația Tottoro, în parteneriat cu Asociaţia P.A.V.E.L şi Asociația Internațională Snoezelen din Elveția implementează proiectul “Snoezelen, o abordare inovatoare”, co-finantat printr-un grant din partea Elvetiei prin intermediul Contributiei Elvetiene pentru Uniunea Europeana extinsa, prin Programul de Cooperare Elvețiano-Român.

Programul de Cooperare Elvețiano-Român este unul dintre programele de cooperare între noile țări membre ale Uniunii Europene. Toate aceste programe reprezintă contribuția Elveției la reducerea disparităților sociale și economice în Uniunea Europeană extinsă.

Mai multe informații despre contribuția elvețiană în țara noastră pot fi găsite la acest link:
http://www.swiss-contribution.ro/

Proiectul “Snoezelen, o abordare inovatoare” are durata de 18 luni și își propune să crească accesul copiilor cu nevoi speciale la servicii sociale, prin furnizarea de terapie Snoezelen, cu scopul de a creşte calitatea vieţii acestora şi de a promova incluziunea lor socială.

Proiectul va instrui 12 voluntari în furnizarea de terapie Snoezelen pentru două grupuri de beneficiari: 300 de copii bolnavi de cancer internați sau în tratament ambulatoriu, în cadrul secției de Oncopediatrie din Institutul Oncologic „Prof.dr. Alex. Trestioreanu” din București și 60 de copii cu dizabilități intelectuale din două școli speciale din București.

Instruirea voluntarilor va fi furnizată de către partenerul nostru elvețian, David Grupe, lector certificat de terapie Snoezelen, Președintele Asociației Internaționale Snoezelen Elveția. Cursul oferit este certificat internațional.

Proiectul asigură amenajarea a două spaţii Snoezelen pentru terapie, cu expertiză din partea partenerului elvețian: două spaţii fixe (unul în secţia de Oncopediatrie a Institutului Oncologic “Prof. dr. Alex. Trestioreanu”, pentru beneficiarii  Asociației P.A.V.E.L. şi unul la sediul Asociației TOTTORO), şi echipamente mobile pentru utilizarea în două şcoli pentru copii cu nevoi speciale din București. Investiția în crearea de camere de terapie asigură sustenabilitatea dincolo de viaţa proiectului şi creşte accesibilitatea şi accesul la terapia Snoezelen.

100 din copiii incluși în proiect vor beneficia de cicluri complete de 15 sesiuni de terapie Snoezelen şi vor fi monitorizați în cadrul cercetării aplicate cu privire la beneficiile acestei terapii. Instrumentele de observație și monitorizare, puse la dispoziție de partenerul nostru elvețian Asociația Internațională Snoezelen Elveția, sunt aprobate de Universitatea – Humboldt din Berlin, Germania și sunt disponibile în limba engleză, urmând să fie traduse și adaptate în limba română. Terapeuții for fi supervizați pe toată perioada în care sunt oferite sesiunile de terapie, de către expertul în terapie snoezelen și de către managerul proiectului, Laura Militaru.

Obiectivele generale ale terapiei sunt: îmbunătăţirea calităţii vieţii şi a stării psihice, conştientizarea și interacțiunea cu mediul, îmbunătățirea abilităţilor de viață, autonomie şi dezvoltare socială, îmbunătăţirea abilității de concentrare și a atenției, îmbunătăţirea abilităților de comunicare.

Cei 100 de beneficiari ai proiectului vor forma lotul reprezentativ al cercetării realizate în cadrul proiectului, rezultatele acesteia fiind diseminate în cadrul seminarului la care vor participa minim 30 de invitați.

Pentru creşterea incluziunii sociale, beneficiarii vor participa la cinci ateliere pentru îmbunătățirea abilităților de viaţă, comune cu copii fără diagnostic.

Totalul costurilor eligibile ale proiectului este de 74 435.09 CHF din care 10% reprezintă contribuția implementatorilor.

Din începuturile Snoezelen

Meloterapeutul Jan Hulsegge și terapeutul ocupațional Ad Verheul erau responsabili de activitățile recreative destinate persoanelor cu polihandicap sever din Centrul Hartenberg.

Exista o mare nevoie de activități care ar putea aduce o contribuție pozitivă la existența acestor persoane. Pentru a le dezvolta punctul de plecare l-a constituit o serie de întrebări.

Ce puteau dezvolta la aceștia? Trăirile sociale, de exemplu, pe cât posibil și dezirabile. Ce ar trebui să păstreze? Mobilitatea, de exemplu, atenția pentru mișcare. Ce trebuie să împiedice? Trebuie să creeze condiții astfel ca starea lor să se deterioreze cât mai încet.

Astfel au ajuns la concluzia că ar trebui să ofere oportunitatea pentru contacte sociale pentru dezvoltarea independenței, cunoașterea mediului și comunicarea, dar și muzică și cântece, jocuri recreative și teatru, toate aceste activități având și o componentă educativă.

Deja în 1966 cei doi terapeuți explicau posibilitatea de a promova dezvoltarea, de a îmbunătăți comunicarea și de a schimba comportamentul cu ajutorul stimulilor selectați oferiți celor cu întârziere în dezvoltare, hiperactivitate, cu dizabilități mintale și cu autism. Acest grup țintă trebuie să fie motivat pentru a vedea, auzi, mirosi, simți și mișca în camere amenajate corespunzător.

La acel moment cei doi terapeuți considerau că o “Autoservire senzorială” ar fi primul pas logic pentru stimularea și conducerea procesului senzorial.

Mai tîrziu cei doi exeperți olandezi au dezvoltat idea “Activării primare” pentru că era bine știut că nu doar persoanele supradotate ci și cele cu dizabilități au nevoie de o ofertă specială. Părinții copiilor au văzut în aceasta o mare oportunitate. Astfel învățarea pasivă a fost transformată în învățare activă prin ințierea contactului, prin comunicarea cu copiii cu dizabilități.

Pe de o parte se consideră că persoanele cu dizabilități mintale severe nu se folosesc de simțurile primare și de mișcare pentru a explora mediul și că nu sunt capabili să îl exploreze adecvat și să îl folosească în viața de zi cu zi. Pentru aceasta se considera că este necesar ca în cazul acestor deficiențe să li se asigure persoanelor suficient timp și spațiu și posibilitatea de a alege sau indica pentru ei înșiși stimuli care le fac plăcere, la ce doresc să se concentreze sau ce vor să facă. Incurajarea acestora ar trebui să vină atît din partea personalului dar în primul rând din partea a ceea ce se găsește în cameră: materialele de stimulare senzorială și atmosfera ar trebui să fie atrăgătoare și stimulative pentru a invita persoanele cu dizabilități la a încerca să ajungă la materiale sau să se întindă pe o canapea, de exemplu.

În același timp atmosfera din cameră ar trebui să aducă liniștea și relaxarea.

Prezența constantă a persoanelor cu diverse comportamente ciudate și uneori disturbatoare (țipat, autostmilare etc), restricția în mișcare, expectanțele înalte ale societății precum și faptul că în viața de zi cu zi sunt obligați să facă lucruri pe care nu le înțeleg sau cu forța, ori sunt făcute în locul lor, cauzează multă tensiune și stress la persoanele cu dizabilități.

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă acasă sau într-un centru, unde persoanele cu dizabilități sunt restricționate sau obligate să realizeze anumite activități (să se spele, să manânce, să nu alerge, să nu se autostimuleze, etc), în camera Snoezelen și în timpul terapiei aceștia ar trebui să fie lăsați să fie ei înșiși și să facă tot ceea ce le face plăcere.